Cetatea Devei

Cetatea Devei este situată pe un con vulcanic format din andezite neogene, la altitudinea de 378 metri, în locul în care Mureşul formează un defileu între Munţii Apuseni şi Munţii Poiana Ruscă, pe Dealul Cetăţii din municipiul Deva.

De-a lungul existenţei sale, cetatea a avut rol de apărare împotriva tătarilor și a altor potențiali dușmani care urmăreau ocuparea regiunii, a fost refugiu pentru nobili în fața răscoalelor țărănești, reședință nobiliară, închisoare și garnizoană şi a asigurat protecția călătorilor și a comercianților care circulau în lungul Văii Mureșului.

Istoria Cetății Deva este însoțită de numeroase mituri şi legende, despre zâne, pitici, balauri și voinici, despre tunelurile subterane care ar duce spre Castelul Corvinilor din Hunedoara.

În secolul al XIV-lea, Deva și satele înconjurătoare sunt amintite ca “district militar valah”, iar cetatea avea în jurisdicție patru scaune (Deva, Ilia, Șoimuș, moșiile crișene și împrejurimile Bradului), care făceau parte din domeniul regal și erau conduse de cnezi. Localnicii aveau îndatoriri militare și obligații privind întreținerea, reparațiile și construcțiile din cetate. În 1302, cetatea aparține voievozilor transilvăneni. În 1580 este întărită, aici câștigând lupta Török János împotriva pașei Kasim.

Poate cea mai interesantă legendă arată că un pietrar pe nume Kelemen încearcă să construiască Cetatea Devei împreună cu alţi 12 meşteri, însă absolut tot ce construia ziua se dărâma noaptea, asemănarea cu meşterul Manole fiind evidentă. Pentru a duce la capat proiectul, ei au stabilit să o jertfească pe prima soţie care le aduce mâncarea în ziua următoare, iar cenuşa ei sa fie amestecată cu tencuiala. Soţia lui Kelemen, numită tot Ana – ca în legenda lui Manole -, a fost sacrificată, iar construcţia s-a finalizat.

Dincolo de legende şi poveşti frumoase, conform unor cercetări arheologice recente, activitatea de pe Dealul Cetăţii începe în epoca neolitică, aici fiind descoperite terasele care atestă cultura Coţofeni, specifică triburilor de războinici şi crescătorilor de animale din epoca bronzului.

Prima atestare documentară a Cetăţii Devei (Castrum Deve) datează din anul 1269 şi este reprezentată de scrisoarea Ştefan al V-lea, „regele cel tânăr” (1270–1272), prin care acesta îl răsplătea pe unul dintre credincioşii săi pentru actele de vitejie.

În contextul în care, la sfârşitul secolului al XI-lea are loc organizarea Transilvaniei ca voievodat şi anexarea sa la Regatul Ungariei, fiind principat autonom sub suzeranitatea regilor maghiari, iar construirea cetăților, drept exclusiv regal, avansează spre est pe măsură ce se încearcă consolidarea cuceririi, construirea Cetății Deva aparține fazei inițiale, care îmbracă forme simple, destinate să adăpostească o garnizoană regală.

După toate probabilităţile, cetatea fusese întemeiată de regele Béla al IV-lea al Ungariei (1235–1270), tatăl lui Ştefan al V-lea, tocmai ca răspuns la distrugerile provocate de migratorii tătari în anul 1241, având scopul de a împiedica pe viitor alte atacuri asemănătoare, pentru a apăra culoarul Mureşului.

Conform unor cercetări recente, sub cetatea medievală existentă, se află elementele unei fortificaţii dacice, iar peste aceste rămăşiţe ale cetăţii dacice a fost construit un post militar roman, distrus la rândul său prin ridicarea cetăţii feudale, o succesiune de edificii susţinută de descoperirea unor obiecte de ceramică și cărămizi şi de existența unui turn de observaţie cu fortificaţie romană.

Din prima fază, ce datează din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, face parte prima incintă de pe varful înălţimii, împreună cu cele doua turnuri plasate la extremităţile de est şi de vest. Tot în această perioadă a fost ridicată o parte din corpul de clădiri de pe latura de sud, probabil primele trei încăperi.

În anul 1285, Cetatea Deva îşi confirmă rolul de apărare în timpul bătăliei dintre Regele Ladislau al 4-lea şi cumani, care au atacat Transilvania, iar după acest moment, fortificaţia devine o adevarată curte voievodală.

Din anul 1307, cetatea a fost reședință voievodală, iar în secolele XIV și XV district militar valah, având în jurisdicție patru districte românești.

În anul 1444, de domeniul cetăţii aparţineau şi minele de aur din Munţii Apuseni, alături de cele 56 de sate din împrejurimi, însă din cauza luptelor interne şi a pericolului iminent al invaziei otomane, după această perioadă, cetatea cunoaşte transformări importante.

Incinta intermediară, care înconjura nucleul cetăţii era aparată pe latura sudică de aşa numitul „Bastion Bethlen”, un turn semicilindric. Pe latura estică incinta intermediară prezintă o platformă de tir cu suprafaţa generoasă.

Zidul de incintă situat pe latura vestică este dublat de un zwinger. Poarta incintei intermediare, poarta exterioară, se află pe latura nord-vestică, vizavi de poarta interioară. Incinta exterioară era aparătă de poarta inferioară, numită în secolul al XVII-lea Poarta Császár (Poarta Imperială), care se găsea pe latura vestică a cetăţii, respectiv de poarta mijlocie, care poate fi admirată și în prezent.

Turnul semicilindric de pe latura sudică a incintei intermediare, numit în prezent “Bastionul Bethlen”, este menționat într-un inventar din 1640 sub denumirea de “Bastionul Dobó/Dobai”, probabil ca o referire la perioada sa de construcţie din timpul căpitanului Dominic Dobó (1553–1556).

Accesul către cetate se face foarte ușor, pornind din parcul orașului Deva și urcând cele 113 trepte la capătul cărora se află două alei pline de mister, iar începând din luna iunie 2015, la cetate se poate urca și cu telecabina – aceasta fiind singurul ascensor înclinat din România, iar din punct de vedere al lungimii traseului (278 metri) și a diferenței de nivel (158 metri) este primul din Europa.